Arhivă pentru februarie, 2010

Prielnic vs. prost

Posted: februarie 25, 2010 in Liege

Îmi place că e a doua dimineața în care mă trezesc și soarele îmi bate în geam, dar detest faptul că în următoarele două minute plouă.
Mă încântă ideea că astăzi o să mănânc mâncare tailandeză și senegaleză, dar urăsc faptul că sunt zile în care obișnuiesc să mănânc numai sandwichuri și iaurt.
Mă emoționează că mâine primesc un pachet de acasă cu bunătăți românești, dar mă sperie gândul că trebuie să le împart și cu ceilalți și o să se termine repede :)).
Îmi înveselesc ziua prietenii de aici, dar îmi plânge sufletul după cei de acasă.
Mă bucur că pot să vorbesc puțin mai bine în franceză, dar mă îngrijorează că nu-i înțeleg întotdeauna pe oamenii care îmi vorbesc.
Am început să nu mai am atât de multe zile triste…

Publicitate

Sunt momente când nostalgia mă copleșește. Când mă gândesc la prieteni și la casă și la toate nebuniile pe care le făceam. Când îmi amintesc de Hepipoduroș, de Copou, de toate locurile prin care am hălăduit. Și un dor nebun mă cuprinde și mă trec fiori de fiecare dată. Dar zâmbesc. Sunt amintiri dragi pe care le retrăiesc, cu gândul la cele ce vor urma. Restul nu mă interesează. Pentru prieteni aș opri timpul. Totdeauna.

Nu îmi plac oamenii care se dau proști și nici cei care sunt de-a dreptul. Handicapul meu este că, din prea multă mărinimie, ajung să mă consum pentru orice și oricine. Îmi pasă de toată lumea fără să mă gândesc întâi la mine (un gest egoist pe care majoritatea îl face). Mă înduioșează fiecare prostioară, mă mișcă până și cel mai nesemnificativ gest, mă înmoaie o simplă privire. Este vorba realmente de prostia unora. Și de handicapul meu.

E cred că pentru a mia oară când mă simt singură printre oameni. Când vreau să vorbesc, parcă îmi paralizează buzele. Dacă vreau să schițez un zâmbet, se vede că e handicapat, că nu are pic de naturalețe. Dacă mă chinui să fiu drăguță, parcă de-al naibii toate îmi ies pe dos.

Am început să mă complic în simplitate, să mă tulbur inutil pentru lucruri insignifiante, să ingnor și să nu dau doi bani pe mutrele celor din jur.

Nu sunt puturoasă, dar zac în pat atât cât îmi permite programul. Sunt sociabilă, dar nu am cu cine vorbi, deci mă transform într-o singuratică. Nu am răbdare să citesc în franceză și nici să vorbesc.

După prima lună

Posted: februarie 19, 2010 in Liege

Exhaustivă, anostă, enervantă. Așa mi s-a părut prima lună petrecută în Liege. Am obosit căutând răspunsuri, am râs când ceilalți nu m-au înțeles, am înjurat când tocmai un român mi-a furat telefonul din geantă, am băut litri întregi de ceai și am petrecut o mulțime de ore în fața laptopului, ascultând obsesiv aceleași piese. Până acum nu am reușit să văd și partea plină a paharului din toată experiența asta, și e ciudat. Mă irită că nu am somn noaptea și că ziua nu mă simt niciodată obosită, că la cursul de franceză trebuie sa vorbesc numai în franceză, chiar dacă nu înțelg ce înseamnă unele cuvinte și că plouă. Asta mă obosește psihic, mă face să par recalcitrantă și cu părul vâlvoi (se pare că în Liege coafura nu rezistă decât până ieși pe ușă).

Desigur, se cuvine să amintesc că apartamentul în care stau este absolut genial decorat și că eu dorm în camera care are ca temă Africa. Deși pare greu de crezut, seamană puțin…mai mult cu o odaie veche de la țară: în care podelele bătute prost ascund un praf gros și scârțâie, în care dulapurile nu se prea închid, sau dacă se închid, lucrurile ies pe partea cealaltă, în care pereții sunt tapetați cu pânză de sac și becurile sunt mascate de strujeni de porumb. Are două ferestre imense prin care pot să văd la lumina becurilor de pe stradă cât de tare plouă și perdele din in. Pe pereți sunt două tablouri făcute de bunicul proprietarei, cam abstracte pentru gusturile mele, dar interesante. Pesemne a fost o familie de olandezi cu spirit artistic, deoarece „la proprietaire” a fost în tinerețile ei designer de interioare. Sufrageria noastră are ca temă Tailanda. Pereții sunt tapetați cu o pânză fină pe care sunt reprezentați tailandezi care fac diverse lucruri. Tavanul e cel mai ciudat: e facut din frunze de brusturi lăcuite, care pur și simplu atârnă în jos. Și este doar un lampion imens, făcut din hârtie de orez, alb și rotund. În mijloc e un șemineu nefuncționabil, dar care dă bine la decor. Un televizor vechi și un scaun de paie. Două drăcovenii de măști puse în colțuri. Și asta e toată Tailanda.

Multiculturalism, globalizare, multilingvism. Așa aș descrie ambientul. Iar orașul: bătrân dar chipeș, nou dar trist, luminos dar înnegrit de ploaie. Poate că nu-mi displace în totalitate, dar nu m-a fascinat. Îl iubesc doar pentru că mă acceptă aici.

Primul punct…

Posted: februarie 17, 2010 in Liege

Da, astazi m-am hotarat sa fac primul punct…pentru ca am cateva chestii pe care vreau sa le spun, desi nu aveam neaparat nevoie de o portavoce. Sunt de aproape o luna in Belgia (in Liege mai precis) si mi se pare ca timpul trece repede si prost, ca rutina deja ma irita si ca oamenii sunt tristi si necomunicativi.

Si ma plimb printre picaturile de ploaie si fulgii minusculi de zapada…prin  vantul ametitor din intersectie, prin impasibilitatea si flegma  oamenilor care corcesc 3 limbi ca sa iti spuna zambind ca nu le pasa…Prin toate amfiteatrele colosale, pline cu oameni din toate colturile lumii, dar care nu au nimic in comun. Printre hieroglifele enigmatice ale profesorilor si sictirul colegilor. Pe stradutele stramte, cu semaforul mereu rosu si magazine cu “la nouvelle collection”, prin mirosul absolut genial de goffre cu scortisoara si cu ochii la baiatul din coltul strazii, care cerseste. Printre alcoolisti aburiti de berea Jupiler si drogati, printre ciudati si impertinenti, printre nesimtiti si piercingati, printre spanioli cu care pot sa vorbesc un cuvant in franceza, 2 in spaniola si altele in engleza. Printre mutenie si haos. Prin, printre si cu toate in aceeasi zi, in fiecare secunda. Restul se rezuma la cereale cu iaurt. Si atat.

Printre masti care mai de care mai ciudate, printre culori vii, sclipitoare, printre sunete ademenitoare si dansuri traditionale. Printre copii in carucioare carati prin multime, si miros intepator de ” frites” cu maioneza. Cu gust de gogosi cu stafide in gura si iz de bere…si aroma de parfum. Pe un pod absolut genial, admirad  barcutele care se plimba pe Meusse la lumina unor lampioane si luptandu-ma cu fulgii marunti si desi de zapada. Hranind rate salbatice si ascultand zumzetul gastelor din parc. Toate intr-o dupa-amiaza, in Maastricht. Restul se rezuma la sandwich-uri, cu Camembert si pui. Si salata. Atat.