Arhivă pentru martie, 2010

Pentru mine, Paștele înseamnă acasă. Familie. Cu miros de pască proaspăt scoasă din cuptor, cu ouă roșii și hrean cu sfeclă. Sărbătorile nu sunt zile festive pe care să le petreci printre străini. O simt pe pielea mea.  Aici, Paștele nu e Paște, ouăle nu sunt roșii, nu ai cu cine să petreci (decât cu colega de cameră :D). Oamenii ăștia au un fel ciudat de a se manifesta. Pentru ei, ouăle colorate se vând la cofraj în supermarket-uri, încă de la începutul lui februarie. Cozonacul se ambalează în Delhaize sau în Carrefour. Mâncarea vine la pachet, trebuie doar încălzită în microunde. Sunt artificiali. Eu am impresia că ei nu înțeleg o iotă din Sărbătoarea Pascală. Nu știu să se pregătească, nu pricep că unele lucruri trebuie să le simți, să le trăiești. Nu cunosc mirosul de cozonac și, cel mai probabil, nu gătesc drob. Pentru ei, Paștele înseamnă vacanță. Au bani și își permit să călătorească, cu cățelul și purcelul, unde le poftește inima. Nu am observat că încearcă să fie mai buni, mai îngăduitori, mai binevoitori, mai darnici. La semaine sainte este pentru relaxare și, uneori, pentru mers la slujba de seară. Aici nu există Denii, pentru că majoritatea catedralelor se închid în fiecare zi la ora 17.00. În schimb, am văzut că unii și-au șters geamurile. Să fie oare de vină sosirea primăverii? Nu știu. Important e că au încercat. Pentru că, furtunile nebune din ultimele ore și gheața măruntă le-au măzăcit la loc într-o clipită.

În prima zi de Paști o să fiu la mare. Chiar dacă sunt absolut sigură că o să plouă și asta o să mă facă să par epuizată, surescitată și ușor ruptă de realitate. O să îmi lipsească un singur lucru atunci: să merg cu coșul la sfințit și să gust mâncare pur românească. Țin minte că, atunci când eram mici, eu și cu prietena mea ne rușinam să spunem Hristos a înviat! și apelam mereu la banalul Bună ziua! pentru a ne saluta cunoscuții. Acum, e învederat că o să caut cu disperare pe cineva care să-mi răspundă Adevărat a înviat!

Nu vă urez încă nimic, pentru că am să revin. Deocamdată, îmi permit să visez la sărmăluțele de acasă și la mesele în familie. Și, cred că e pentru prima oară când aș face curățenie fără să mă lamentez nici măcar  o secundă, dar cu o singură condiție: să fiu în România de Sărbători!

Publicitate

Oameni și locuri

Posted: martie 30, 2010 in Aberatiile Punctului

Sunt oameni și locuri dragi. Chipuri care îmi induc o stare de bine, fețe care mă irită, oameni pe care aș vrea să-i uit. Există momente de care nu aș vrea să-mi amintesc niciodată, pe care le-aș șterge cu buretele într-o clipită. Uneori, când închid ochii, îmi vin în minte siluete pe care le iubesc, dar care îmi fac atât de mult rău câteodată. Nu am reușit nici până astăzi să înțeleg cum oamenii dragi mie mă pot face să sufăr. Și cel mai tare mă doare că sunt mințită de cei pe care îi consider apropiați, că sunt luată de fraieră, că sunt dată la o parte exact când eu am cea mai mare nevoie de ei.

Sunt locuri unde mă simt ca acasă. Locuri în care ar trebui să mă simt bine, dar care mă stresează, mă țin ca pe ace. Niciodată nu mi-a plăcut să stau la bloc. Ador curtea bunicilor mei pentru că mă face să mă simt liberă. Și, dacă aș putea, aș readuce la viață câteva rude pe care le-am pierdut. Pentru că mi-e dor de ele și chipul lor nu mai prinde contur în mintea mea ca atunci când trăiau. Sunt iluzii, dorințe, momente pe care încerc să le reconstitui exact așa cum au fost. Și altele pe care mi le imaginez că o să se întâmple. Sentimente, clipe, amintiri, imagini, fețe.

Sunt oameni și locuri. Atât.

Ieri am fost în Maastricht pentru a doua oară. Și, spre deosebire de prima dată, când era zăpadă și frig, am găsit orașul minunat, tăcut, primitor. Primăvara l-a transformat într-un loc de o liniște deplină, unde natura este în deplină armonie cu oamenii. Orașul bicicliștilor, căci nu vă puteți închipui câte mii de biciclete există în Maastricht, m-a câștigat încă de când am coborât din tren. Și, bicicletele lor, mi-au amintit de bicicleta tatălui meu când aveam eu 5 ani. Mă gândesc că locuitorii nu vor să strice tradiția, nu vor să rupă echilibrul perfect dintre arhitectura veche și obiceiurile moștenite. Un mountain bike nu s-ar încadra în decor, nu ar da bine. Aici, oamenii nu se dau peste cap să-și achiziționeze ultimul răcnet de mașină apărută pe piață. Nu. Ei au bicicletele lor vechi, revopsite, cu lanțuri ușor ruginite, împodobite cu flori de plastic, cu roți mari. Sunt fericiți așa. Au piste speciale, semafoare, au toate condițiile să urce scările cu bicicletele. Și, ce este cel mai important: au un oraș nepoluat, în care nu te claxonează nici un șofer grăbit, au condiție fizică (sincer, nu am văzut nici un obez sau măcar un om cu câteva kilograme în plus).

Mi-a plăcut atât de tare, încât am mers 5 ore fără oprire. M-am plimbat prin parcurile lor minunate și am mirosit narcise galbene, am mers de-a lungul falezei Maas-ului, am admirat clădirile impunătoare din cărămidă veche, m-am împiedicat de pavajele ieșite din pământul umed, am mâncat cea mai bună înghețată de caramel. Ieri a fost primăvară în Maastricht.

Vă arăt și vouă câteva imagini:


Am, din nou, impresia că zilele trec repede și prost. Fără prea multe realizări și cu noi dezamăgiri, cu aceleași feluri de mâncare și aceleași obiceiuri, cu aceiași profesori grăbiți și guralivi, cu colegi insolenți și mutălăi. Cred că, în ultima săptămână, am bătut recordul la vizionat filme online (eu, care adormeam înainte de a începe comedia sau drama pe care aveam intenția să o vizionez :), sau, eventual, prindeam doar sfârșitul). În fine.

Sincer, chiar mi-e dor de oamenii de acasă, de prieteni, de colegi, de profii vechi și noi. Indivizii ăștia nu știu să zâmbească, nu știu să se comporte, nu sunt educați. Nu le pasă de nimeni și nimic. Aș vrea ca, măcar o oră din existența mea, să experimentez starea asta, să văd și eu cum e să te gândești numai la tine. La cursul de franceză am vorbit despre stereotipuri. Și, când a venit vorba despre părerea străinilor despre români, ce credeți că au spus? Că suntem hoți, țigani, săraci? NU. Spre marea mea uimire. Au zis că avem fete frumoase. Și am confirmat asta. Pe urmă, continuarea m-a șocat. Cică noi, româncele, mergem în țări străine și ne căsătorim cu moșnegi pentru bani. Mi-a căzut fața. Mă gândeam: dacă zic că da, există și astfel de femei, o să creadă că suntem panarame și avem un singur scop în viața asta, adică să facem bani ușor și pe spinarea unor fraieri cu cârje; apoi, dacă zic că nu, spanioloaicele din fundul clasei o să îmi sară în cap, pentru că ele știu că multe exemplare feminine din România au făcut asta când au plecat să aibă grijă de bătrânii lor. Am dat din cap buimăcită și am încercat să explic că foarte puține compatrioate de-a mele fac asta. Deși, nu cred că m-a ascultat careva. Și, mai cred că mamele noastre sunt de-a dreptul eroine, pentru că au câte 10 copii de căciulă. Altă tâmpenie. Asta a fost tot ce au putut zice colegii mei despre noi, românii.

Mi-am revenit destul de greu din șoc. Mi-e ciudă că toți ne fac harcea-parcea fără să ne cunoască cu adevărat. Că ne confundă cu rromii (și, subliniez, nu sunt rasistă și nu am nimic împotriva lor, doar mă deranjează că mi-au furat telefonul aici, în Liege) și că ne cred săraci și înapoiați. Defapt, de când am venit, cred că le-am dovedit destul de bine că la noi cei șapte ani de acasă sunt de-a dreptul importanți, că știm să respectăm și să ne facem respectați, că suntem comunicativi și ospitalieri, că avem o mâncare delicioasă și că suntem curați. Da, deși pare ciudat că o spun, sunt mândră că noi știm ce e aia curățenie. Și, nu e vorba despre curățenia de pe stradă și despre gazoanele cu flori, dacă mă înțelegeți.

Cu ce am rămas până la urmă de la cursul asta despre stereotipuri? Cu faptul că italienii sunt cei mai buni amanți, că americanii sunt obezi, spaniolii sunt buni dansatori și scoțienii sunt zgârciți. Aaaa, și că belgienii sunt bețivi. Măcar, mă bucur că nu eram singura nație târâită prin noroi. Totuși, beția se poate vindeca. Curvăria… nu prea.

Ce se întâmplă cu imaginea noastră? Unde am greșit când am scos capul în lume?

Antipatica din mine

Posted: martie 20, 2010 in Aberatiile Punctului

Sunt zile când sunt ciufută și nesuferită. Ca astăzi, de exemplu. Când nu am chef de nimic și, totuși, aș face o grămadă de lucruri. Sunt zile în care aș merge singură pe stradă și m-aș gândi la fel de fel de prostii, fără vreo pregătire prealabilă. În care aș sta în parc pe o bancă și aș privi cum zboară pescărușii deasupra fluviului de lângă parc. Fără să îmi pese de nimeni, de nimic, fără să știu de mine. Sunt zile în care nu am răbdare nici să mănânc, nici să beau apă, nici să fac ceva constructibil. Zile fără poftă de a sta de vorbă cu persoanele dragi, fără starea necesară de a-i asculta. Sunt zile în care mă scoate din sărite orice mișcare, orice cuvânt pe care îl aud.

Uneori sunt insuportabilă chiar și pentru mine însămi. Ca acum, de exemplu. Mă scot din sărite inutil și aș prefera să adorm și să mă trezesc altfel, mai binedispusă, mai simpatică, mai puțin repulsivă. Să râd, să fiu amabilă, să fac diverse lucruri care să îi implice și pe ceilalți. Să am companie. Plăcută, evident.

Sunt zile ca acestea, care nu au antidot. În schimb, au mulți stropi de ploaie și un vânt nebun. Doar vremea e vinovată pentru stările mele. Sper.

Cred că este pentru prima oară când nu sunt lângă sora mea de ziua ei. Și asta mă deprimă. Postul ăsta e pentru ea, pentru că e cea mai minunată soră și pentru că o iubesc, deși nu știu dacă  i-am spus-o vreodată. Pentru că ea era să mă sufoce cu perna când aveam doar câteva luni, din cauză că plângeam isteric și nu putea dormi. Pentru că era furioasă pe mine, deoarece credea că, după ce m-am născut, părinții noștri mă vor iubi numai pe mine. Pentru că ne băteam aproape în fiecare seară când ne băgam în pat și sfârșeam adormind fiecare în partea ei de pat, fără ca măcar să ne atingem. Pentru că jucam cărți sub plapumă, la lumina lanternei. Pentru că eram o pârâcioasă și mă țineam mereu de fusta ei, fără să o las să respire. Pentru că îi dădeam mereu dulciurile mele. Pentru că făcea singură curățenie în casă iar eu zăceam ca nesimțita la televizor. Pentru că toate belelele pe care le făceam eu se spărgeau în capul ei, deoarece era cea mai mare. Pentru că vroiam mereu să-mi cumpăr și eu haine când își cumpăra ea, eventual exact același model. Pentru că nu am fost prea apropiate când eram mici. Pentru că am plâns când a plecat la facultate și nu am putut dormi singură nopți la rând. Pentru că mereu îmi cumpără diverse lucruri. Pentru că m-a făcut mătușa celei mai adorabile fetițe din lumea asta. Pentru că mi-a dat un cumnat extraordinar. Pentru că pot vorbi cu ea orice, oricând. Pentru că îmi ține partea de fiecare dată. Și pentru că știe să vorbească franceză mai bine decât mine! 🙂

Sper să fie prima și ultima oară când nu sunt lângă ea. Au mai trecut câteva momente importante din viața ei în care nu am putut să-i fiu alături. Și acum regret că nu mi-am văzut nepoțica când s-a născut și nu am participat la botezul ei. Totuși, am avut onoarea să-i tai moțul :). Pentru ea, pentru că merită!

La mulți ani!

Am băncuța mea, sunt tocilar!

Posted: martie 17, 2010 in Liege
Etichete:, , ,

Am aflat mai multe lucruri care m-au frapat și m-au făcut să și râd în același timp. Să vă povestesc:

 În primul rând, am descoperit că mă așez de fiecare dată pe rândul tocilarilor în clasă :). Colegii mei se așează pe rânduri, în funcție de niște ierarhii bine stabilite. Astfel, te poți încadra în: grupul culților, a tocilarilor, a petrecăreților, a jurnaliștilor, etc, etc. Abia acum înțeleg de ce nu vorbea aproape nimeni cu mine :).

Al doilea lucru, care continuă să mă dezguste este că, mirobolanta petrecere a studenților din Liege continuă inclusiv astăzi. În concluzie, vă puteți închipui cum umblă pe străzi tinerii aștia destrăbălați, murdari, beți. Și ce lovitură au dat magazinele, pentru că și-au golit stocurile de băutură. Dizgrațios.  

* Completez postul pentru că, în seara asta, la o masă în stil oriental la care am fost invitată, s-a discutat despre comportamentul imoral pe care l-au avut studenții belgieni de-a lungul celor trei zile de Saint Tore. Astăzi, în ultima zi de desfrâu, s-au adunat în campus studenți de prin toate părțile Belgiei pentru a se tăvăli în noroi ca porcii. Și, de ar fi fost vorba numai despre noroi, treaba s-ar fi terminat cât de cât elegant. Cireașa de pe tort au fost veterinarii, care, din prea mult amor pentru neprețuita viitoare meserie, au inaugurat groapa cu balegă de vacă. Grațios ar fi fost dacă s-ar fi tăvălit doar ei în groapa respectivă. Dar, în inconștiența lor și aburiți de alcool, la fiecare trei minute, au umplut pahare cu balegă și au aruncat în stânga și-n dreapta, fără să le pese. Asta chiar mi se pare grosolan. De-a dreptul grosolan.

Am descoperit singurul Mall din Liege. Și, spre surprinderea mea, există  și magazine care au prețuri mai mici decât în oraș. Belgienii au mai multe centre comerciale, pe care le numesc Galerii. Nu e de mirare, pentru că roiesc cât e ziua de lungă printre standuri și prin magazine ca niște șoareci. Mereu grăbiți, mereu nearanjați. Concluzia: au bani, dar nu știu să-i folosească.

Cam atât. Deocamdată.

Destrăbălare în stil belgian

Posted: martie 16, 2010 in Liege

Ieri a fost sărbătoarea destrăbălării în Liège. Să nu vă gândiți că toți centenarii au ieșit în stradă și au dat din cap pe muzica celor de la Pantera. Nu. De data asta s-au făcut de câcat numai studenții. Pe bune.  „Saint Toré”, căci așa se cheamă ziua pierzaniei, a scos taurii din studenții aștia, într-un mod cu totul și cu totul infect. O piață imensă și un noian de tineri gata să se tăvălească într-o groapă de noroi, ca să arată că sunt tauri în adevăratul sens al cuvântului. Niște halate care, practic, ar fi trebuit să fie albe, zăceau legate de mijlocul petrecăreților, scrise cu fel de fel de mesaje. Butoaie de bere imense. Și, încă nu am mirosit vreodată o bere care să pută în halul ăsta cum duhnește berea din Belgia. Dezgustător. Gărduțul verde de pe marginea pieței a devenit budă publică. Și nu sunt convinsă că urina de alcoolist este un bun îngrășământ. Peturi aruncate peste tot, cutii de Jupiler și ambalaje. Muzică la maxim. Și asta a fost toată petrecerea. Oribilă, scârboasă, infectă.

Iar fetele, de-a dreptul penibile, bete turtă, jegoase și cărate pe brațe de băieți. Am făcut cunoștință cu studenții moderni ai Belgiei. Fără ca măcar să îmi doresc asta. Halal imagine. Dacă m-ar fi întrebat cineva ieri în ce zodie sunt, aș fi răspuns, cu siguranță, Fecioară.

Viața lor,un carnaval

Posted: martie 15, 2010 in Liege
Etichete:,

Astăzi am fost la un alt carnaval. Într-un orășel micuț de munte, cu case din cărămidă, cu străzi pavate și biserici înnegrite de ploaie, cu oameni petrecăreți și simpatici, cu același miros de frites și goffre. Cu câmpuri verzi și puțină zăpadă și o ploaie torențială de 10 minute. Cu tone de confeti multicolore. Niciodată nu am vazut atâtea bucățele rotunde de hârtie pe jos, atâta joc de culoare, atâția oameni binedispuși.

Astăzi am trăit puțin din viața lor. Am râs, am dansat, m-am bătut cu confeti, am mâncat bomboane, am mers prin ploaie și m-am jucat în zăpadă. Astăzi am fost una de-a lor. Doar că nu m-am deghizat în nimic. Astăzi am piedut timpul în stilul lor caracteristic, am băut o ciocolată caldă și am mâncat cartofi prăjiți. Toate, în câteva ore, în Stavelot.

Let the music play

Posted: martie 12, 2010 in Aberatiile Punctului

 Nu am mai ascultat Nirvana de ceva timp. Și astăzi m-a cuprins un dor nebun. Îmi vin în minte o mulțime de momente frumoase, o sumedenie de chipuri, un noian de gânduri confuze. Și sunetul chitărilor… pur și simplu mă răvășește. Mi-am retrăit astăzi o parte din viața de liceu, o parte din viața de facultate. Cu bune și cu rele, cu certuri și cu zâmbete, cu ieșiri, cu prieteni și cunoscuți, cu bere și cu suc de struguri, cu o tavernă. Fiecare secundă, exact așa cum a fost.

Mi-am amintit cât de tare urasc să merg cu picioarele goale în iarbă și cât de mult detesc gandacii. Cât îmi place să stau cu prietenii la taclale și să beau ceai. Cât mă enervează firele de păr pe pielea udă și cât nu suport praful. Cât mi-e de dor de casă și de cei dragi. Toate, în câteva minute.

Astăzi merg la un concert de chitară.