Zilele trec atât de repede încât am senzația că nu-mi ajunge timpul să fac ceea ce îmi propun. Uneori, simt că timpul stă pe loc și că mai este atât de mult până plec acasă. Nu am mai scris de ceva vreme pentru că îmi petrec zilele în sala de lectura făcând proiecte și învățând, ca un roboțel stresat și presat de examenele care îi bat la ușă. De când mi-am schimbat tastatura în franceză, nu mai nimeresc să scriu în limba mea pentru că tot încurc literele și semnele de punctuație. Și asta mă irită.
Aproape că am terminat cursurile și începe sesiunea. Nu am nici o părere de rău că nu o să îmi mai văd colegii, cum se întâmpla acasă. Păstrez doar regrete. Mi-e ciudă că înfumurații de Belgia ne-au tratat cu indiferență, că nu ne-au acceptat în colectivul lor, că ne cunosc doar fugitiv, ca fiind fetele alea două din Est care nu au nume. M-a deranjat că nu ne-au răspuns niciodată la salut și că s-au făcut că plouă de fiecare dată când am întrebat câte ceva. Mi-e milă de ei că nu au știut niciodată să se comporte și îmi pare rău că nu au avut maniere și tact să ne transmită că îi doare undeva. Am învățat aici că sunt momente în care cel mai bine e să te gândești doar la tine. Și atât.
Între timp, am mai împlinit un anișor și am făcut baloane de săpun.
ancapunct.wordpress.com 