Fățărnicia de vară

Calicii, ca să nu le zic în termeni mai puțin cuviincioși – ciufuți ( deși uite că tocmai am facut-o 🙂 ) au mania de a te prost dispune. Ei sunt oamenii care, pe lângă defecte pe care le au ( desigur, cu toții avem, a nu se înțelege că doar cei din această categorie), posedă o mare calitate: aceea de a estompa toate lucrurile frumoase și bune pe care ceilalți își imaginau că ei le au. Se cuvine să spun că ei au momente în care sunt atât de joviali încât te surprind și apoi, brusc, devin răutăcioși, indiferenți și nesimțiți. Chiar ipocriți. Și au puterea de a recunoaște, SINCER, că nu îi interesează de tine și de ce ți se întâmplă.

Concluzie dureroasă: niciodată să nu te încrezi în ei, chiar dacă, în inconștiența ta, i-ai considerat cei mai buni prieteni. Fățarnicii nu se schimbă niciodată, ba din contră, devin și mai răi. Și, mai mult decât atât, arată lucrul asta cu nonșalanță.

Kiss the rain

Doar vremea e de vină. Am zis!

Oameni și locuri

Ultima călătorie mi-a lăsat un gust amar. M-a tulburat, ăsta e cuvântul potrivit. Urăsc spitalele și mai ales mirosul greu de pe coridoarele vechi. Nu-mi inspiră deloc curățenie și mai ales siguranță. Paturile de fier și lenjeriile uzate, de cele mai multe ori pătate sau rupte, suporturile pentru perfuzii, dulapurile vopsite și mâncate de rugină îmi dau fiori întotdeauna. Numai la spital să nu ajungi! Nu eu am fost cea care a experimentat o asemenea ședere într-un asemenea loc, ci doi oameni tare dragi mie, pentru care mi-a plâns sufletul.

Prima oară când am intrat, am văzut doar 8 paturi aliniate de-o parte și de cealaltă a camerei zugrăvită în alb. Varul ușor scorojit și coșurile de gunoi din capăt păreau singurele elemente cât de cât vii din încăpere. Undeva, la etajul I, era doar unul dintre saloanele unde erau internați cei care suferiseră accidente vasculare. Cei paralizați. Și fără grai. Am pășit cu lacrimi în ochi și m-am apropiat de pat. L-am luat de mâna stângă, cea care nu era afectată, și am încercat să-l îmbărbătez să nu mai plângă în hohote. Era singurul lucru care îi mai rămăsese pentru a-mi comunica ceva. L-am întrebat dacă mă recunoaște și i-am zis să mă strângă de mână dacă da. Și m-a strâns. Am surâs și l-am făcut pentru o secundă să zâmbească. Apoi a început din nou să plângă. M-am chinuit să îmi potolesc lacrimile și i-am vorbit cu tremur în glas că o să fie bine. Mi-am aruncat privirea către celelalte paturi, deși îmi propusesem să nu o fac. M-a emoționat atât de tare să văd alte 7 trupuri zăcând fără vlagă și fără grai. Am mai zăbovit câteva secunde și am ieșit. A fost una dintre puținele situații în care am simțit că nu îmi pot stăpâni emoțiile. De lacrimi nici nu mai vorbesc. Și când mă gândesc că sunt atâția oameni sănătoși în lumea asta care au fel de fel de nemulțumiri, atâtea pițipoance care vor implanturi și atâția oameni cu figuri, cu pretenții nejustificate, mă apucă groaza.

A doua vizită a fost într-un salon tot de la etajul I, dar la alt spital. Mai vechi, mai urâcios, mai nesigur. În salon erau doar trei persoane. Am intrat și am salutat. Mi-au răspuns trei voci calde, deși bolnăvicioase. Era un bătrânel de 89 de ani care citea dintr-o carte de rugăciuni fără ochelari. Un altul stătea întins pe pat și moțăia. Iar al treilea, pentru care am mers, scria într-o agendă. Se uita la mine cu ochii mari si nu mă recunoștea. Ce-i drept, ultima oară mă văzuse cu parul lung și nevopsită. Când și-a dat seama cine sunt, i-au jucat ochii în lacrimi și m-a întrebat de ce și de unde am venit. De parcă ar mai fi contat. Am stat mai mult aici, pentru că am avut cu cine să vorbesc. Și apoi am plecat.

Urăsc spitalele și mi-e milă de oamenii năpăstuiți. La fel cum mi-e milă de cei care au de toate și sunt sănătoși, dar niciodată nu sunt mulțumiți. Și, după vizitele astea două, mi-am dat seama, încă o dată, cât de norocoși suntem cei care putem să ne mișcăm, să vorbim și să stăm la noi acasă. Îmi era dor să scriu despre oameni și locuri, deși aș fi preferat să nu o fac într-un asemenea context.

Easy like sunday morning

Mama, i`m coming home :)

E pentru prima dată de când am blogul ăsta când scriu în tren. Și asta pentru că trag o fugă, pe bune, până în Bucovina. Mâine mă întorc înapoi la Iași. Afară s-a încălzit, dar acasă știu că este încă zăpadă. Și frig. Important e că ajung în câteva ore. Și, sincer, de câte ori mă reîntorc la ai mei, mă umplu de energie pozitivă. Abia aștept! 😀 Am colegi de compartiment de toate vârstele, dar nimeni nu vorbește decât la telefon. În fine, oricum stau cu căștile în urechi și ascult aceleași piese cu care am terorizat-o pe Lucia de câteva zile. Sper să mă ierte pentru asta, pentru că și eu îi suport câteodată playlist-ul :)) E tare soare afară și asta mă bucură. Și e întâia dată când plec fără bagaj după mine (înafară de geanta de la laptop, se înțelege ). În fața mea stă o fetiță simpatică. Mănâncă un sandwich de ceva vreme și suntem tunse cam la fel 😛 , doar că ea e blondă. Domnișoara de lângă doarme deja, deși am plecat doar de 10 minute. O și fi ea obosită, cum zicea reclama! Domnul din dreapta citește presa. E un ziar bun. Îl citesc și eu. Fata de lângă bea iaurt și răsfoiește o revistă. E atât de cald, CFR încă mai dă căldură.

Câteodată e dezolant ce poți să vezi pe geam. De când fac Câmpulung Moldovenesc – Iași și invers, am văzut mormane de gunoaie, curți frumos aranjate, oameni care lucrează pământul. Câmpurile sunt inundate, dar a înverzit iarba. Semn clar de primăvară, deși cam târzie. Mă emoționează când sunt copii care fac cu mână celor din tren și răspund cu același gest de fiecare dată. Țin minte că și eu făceam asta de câte ori aveam ocazia și mă bucuram când ceilalți răspundeau. Un gest simplu, dar drăguț.

Sunt obosită. Asta pentru că am avut o săptămână plină de evenimente: facultate, teatru, conferințe, dezbateri, concerte, nopți pierdute în fața laptopului, ore întregi de discuții cu prieteni dragi. Mi-a plăcut nespus, nu mă plâng de nimic. Doar că aș vrea să nu mai am cearcăne sau măcar să le mascheze anticercănul meu. Totuși, un brand cu renume nu înseamnă întotdeauna și calitate pe măsura așteptărilor. Am să închid ochii, cu aceeași muzică în căști. Plec acasă. În 3 ore ajung! 🙂

Numărători de ploi

When it rains

Can you?

Liber

Băiatul asta nu m-a impresionat niciodată cu nimic. Dar piesa asta îmi place pur și simplu.

 

Fericirea mea și-a tuturor

Se spune că fericirea vine din lucruri mărunte. Pitice chiar. Și dacă e să-i mai citez și pe băieții de la Țapinarii, fericirea în sinea ei e ”un lucru mărunt…un pitic ce dansează”.  Dar ce te faci când tot o aștepți și ea nu mai vine? Să spunem că vine, dar de ce pleacă atât de repede? De ce nu vrea să stea? Asta nu înțeleg eu. Nu ești fericit decât pentru moment. Treptat, observi că lucrurile se transformă în rutină, că te stresează, te sufocă cumva. Te trezești singur de fiecare dată. Și asta chiar după ce ai fost, preț de câteva clipe, fericit. Dacă am fost fericită? Clar, de nenumărate ori. Dar am fost și singură, poate mai des decât ar fi trebuit sau aș fi meritat. Oricum, Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce și nu ne bagă cu de-a sila în sac. Dar măcar de am avea fiecare naturalețea de a ne recunoaște nefericirea. Ce-mi place e că știu, și defapt sunt convinsă, că toate trec și că nimic nu poate fi atât de grav. Trebuie doar să știi să îți asumi: prietenii, iubirile, situațiile. Fericit te faci singur, dacă știi cum. Nu de alta, dar dacă aștepți să te facă alții mereu, s-ar putea să rămâi nefericit o viață. Dacă m-au făcut alții fericită? Normal, am trăi de nenumărate ori sentimentul asta venit din partea celor de lângă mine, la fel cum și eu am trăit pentru fericirea lor. Pentru că te simți bine să îi vezi cu zâmbetul pe buze. Dar ce te faci când lor nu le mai pasă, când uită că și tu meriți să fii fericit? Atunci ce? Absolut și sigur, te faci singur fericit. Asta dacă mai ai tăria necesară.