Ultima călătorie mi-a lăsat un gust amar. M-a tulburat, ăsta e cuvântul potrivit. Urăsc spitalele și mai ales mirosul greu de pe coridoarele vechi. Nu-mi inspiră deloc curățenie și mai ales siguranță. Paturile de fier și lenjeriile uzate, de cele mai multe ori pătate sau rupte, suporturile pentru perfuzii, dulapurile vopsite și mâncate de rugină îmi dau fiori întotdeauna. Numai la spital să nu ajungi! Nu eu am fost cea care a experimentat o asemenea ședere într-un asemenea loc, ci doi oameni tare dragi mie, pentru care mi-a plâns sufletul.
Prima oară când am intrat, am văzut doar 8 paturi aliniate de-o parte și de cealaltă a camerei zugrăvită în alb. Varul ușor scorojit și coșurile de gunoi din capăt păreau singurele elemente cât de cât vii din încăpere. Undeva, la etajul I, era doar unul dintre saloanele unde erau internați cei care suferiseră accidente vasculare. Cei paralizați. Și fără grai. Am pășit cu lacrimi în ochi și m-am apropiat de pat. L-am luat de mâna stângă, cea care nu era afectată, și am încercat să-l îmbărbătez să nu mai plângă în hohote. Era singurul lucru care îi mai rămăsese pentru a-mi comunica ceva. L-am întrebat dacă mă recunoaște și i-am zis să mă strângă de mână dacă da. Și m-a strâns. Am surâs și l-am făcut pentru o secundă să zâmbească. Apoi a început din nou să plângă. M-am chinuit să îmi potolesc lacrimile și i-am vorbit cu tremur în glas că o să fie bine. Mi-am aruncat privirea către celelalte paturi, deși îmi propusesem să nu o fac. M-a emoționat atât de tare să văd alte 7 trupuri zăcând fără vlagă și fără grai. Am mai zăbovit câteva secunde și am ieșit. A fost una dintre puținele situații în care am simțit că nu îmi pot stăpâni emoțiile. De lacrimi nici nu mai vorbesc. Și când mă gândesc că sunt atâția oameni sănătoși în lumea asta care au fel de fel de nemulțumiri, atâtea pițipoance care vor implanturi și atâția oameni cu figuri, cu pretenții nejustificate, mă apucă groaza.
A doua vizită a fost într-un salon tot de la etajul I, dar la alt spital. Mai vechi, mai urâcios, mai nesigur. În salon erau doar trei persoane. Am intrat și am salutat. Mi-au răspuns trei voci calde, deși bolnăvicioase. Era un bătrânel de 89 de ani care citea dintr-o carte de rugăciuni fără ochelari. Un altul stătea întins pe pat și moțăia. Iar al treilea, pentru care am mers, scria într-o agendă. Se uita la mine cu ochii mari si nu mă recunoștea. Ce-i drept, ultima oară mă văzuse cu parul lung și nevopsită. Când și-a dat seama cine sunt, i-au jucat ochii în lacrimi și m-a întrebat de ce și de unde am venit. De parcă ar mai fi contat. Am stat mai mult aici, pentru că am avut cu cine să vorbesc. Și apoi am plecat.
Urăsc spitalele și mi-e milă de oamenii năpăstuiți. La fel cum mi-e milă de cei care au de toate și sunt sănătoși, dar niciodată nu sunt mulțumiți. Și, după vizitele astea două, mi-am dat seama, încă o dată, cât de norocoși suntem cei care putem să ne mișcăm, să vorbim și să stăm la noi acasă. Îmi era dor să scriu despre oameni și locuri, deși aș fi preferat să nu o fac într-un asemenea context.