La mulți ani, mama!

Ne-am contrazis de nenumărate ori. Am avut momente în care nu ne-am vorbit. Au fost zile când sunt sigură că am supărat-o dar au fost și clipe în care ea m-a necăjit pe mine . Ne-am tachinat de câte ori am avut ocazia. Cu toate astea, avem amintiri atât de frumoase împreună. În primul rând, îi mulțumesc pentru că m-a legănat pe picioare până la 1 an și ceva și că mi-a suportat toate urletele de copil răzgâiat. Apoi, pentru că m-a sprijinit de fiecare dată în deciziile mele și a crezut în mine. Pentru că mi-a trimis sute de pachete la facultate și mai apoi la master și mi-a dat și ultimii bani pe care îi avea ca să îmi fie bine. Pentru că plânge aproape de fiecare dată când vorbim pe Skype și mă așteaptă cu nerăbdare acasă. Pentru că, de câte ori ajung acasă, îmi gătește mâncarea preferată și îmi pregătește patul, ca atunci când eram mică.

La mulți ani, mama! Te iubesc și te îmbrățișez cu dor!

Viața la țară

Pentru că astăzi am vorbit cu fetele despre viața la țară, continui pe același subiect.

Mă ademenește mereu satul bunicului meu. Mă atrage ca un magnet. Mă frapează, mă amețește. Îmi place nespus mirosul de salcâm în floare și foșnetul teilor din fața casei. Ador cireșele albe și căpșunile lipsite de artificiu, dudele, caisele și pepenii din grădina care e mereu la patru ace. Bunicul meu a fost decorat de nenumărate ori pentru că avea cea mai frumoasă grădină din sat. O merita pe deplin. O merită și acum, doar că nu mai are cine să se ocupe de treburi de genul ăsta.

La țară mi-am petrecut cele mai frumoase vacanțe. Acolo am legat prietenii, am mers prima dată la discotecă, am furat mere, am pierdut nopți în șir stând la povești, am mers la stână, am învățat (mai mult teoretic, decât practic) cum se prășește și cât de greu muncesc țăranii pământul. Acolo am învățat să iubesc natura și animalele. La țară m-am cățărat pentru prima dată într-un copac și tot acolo am și căzut și mi-am julit coatele. Acolo am înțeles de ce bunicii își așteaptă cu nerăbdare nepoții la începutul fiecărei vacanțe. Am priceput că doar o afirmație de genul vreau lapte cu bologhine ! (un fel de tăiței din făină) înseamnă pentru bunici un ordin, care nu riscă nici o secundă de amânare. Tot acolo, în sertărașul de la deal (* la deal * e denumirea pentru camera cu bunătățuri: dulceață, compot, gem, peltea, etc.) găseam mereu bomboane de mentă, ciocolată, napolitane, biscuiți.  La țară am primit cele mai bune sfaturi și am ascultat cele mai triste povești despre alte copilării. Suferința din amintirile de război, din perioada de foamete, din timpul colectivizării. Toate, pentru a contura fericirea copilăriei mele, pentru a da un alt sens vieții de orășeancă îmbrăcată cu fustiță de blugi și adidași cu beculețe.

La sat viața e diferită. E naturală, e pură, e trăită. Acolo, mâinile țăranilor au crăpături adânci, pielea e arsă de soare, picioarele sunt fără de pedichiură. Totuși, bunicul meu e un domn. E mult prea altfel. E un țăran modern, descuiat la minte, ușor adaptabil. Un bărbat care se îmbracă și la 84 de ani în cămașă, care se dă cu parfum și cu cremă. Un bătrân simpatic și cu carismă, care se respectă. Cu toate acestea, niciodată nu uită cum a dormit prin păduri în timpul celui de-al doilea Război Mondial, cum a răbdat de foame, cum i s-au lipit opincile de tălpi la – 25 de grade, cum a furat ouă de acasă să le dea la schimb pe un cubuleț de zahăr cu un strop de mastic. El nu a avut niciodată jucării de milioane, nu a plecat în vacanțe la mare, nu a mâncat dulciuri alese și nici nu s-a îmbrăcat de la Nike, dar nu condamnă pe nimeni și nimic.

Mă impresionează ușurința lui de a primi cu brațele deschise noile tehnologii, dorința lui de a cunoaște, felul lui de a trăi. Mă tulbură că nu are niciodată timp să se odihnească. Că e  mereu în alertă, întotdeauna la datorie, continuu ocupat. Doar părul cărunt, chipul ridat și mâinile muncite îl dau de gol. În adâncul sufletului, el abia începe să trăiască tot ceea ce nu i-a fost permis când era copil.

Pretendenta și cei 40 de pui

Sunt momente când, subit, chipul bunicului meu îmi vine în minte și mă face să trăiesc intens anumite situații.

Ieri am vorbit la telefon și mi-a povestit cu nonșalanță cum că, poate, se însoară. Subiectul a venit ca răspuns la întrebarea pe care i-am adresat-o :” De ce ți-ai cumpărat matale 40 de pui, dacă nu mănânci carne?”. În fine, m-a pufnit râsul și mă gândeam că iarași are pretendente la poartă, pentru că s-a mai întâmplat asta de câteva ori de când a murit bunica ( Dumnezeu să o odihnească în pace!). Deși au trecut  mai mult de 10 ani de atunci, tătuța vorbește despre ea cu atâta dragoste, cu atâta pasiune, cu atâta devotament. Ochii îi lăcrimează de fiecare dată când își amintește de mămuța (așa i-am spus noi mereu) și faptul că a rămas singur îl buimăcește, îl sâcâie, îl frământă.  Niciodată nu a contenit să ne vorbească despre ea, chiar dacă îi provoacă tristețe. Păstrează și acum, în dulapul din sufragerie, câteva rochii și niște baticuri care, după părerea mea, îl fac să o simtă acolo. Deasupra patului are un tablou mare cu chipul ei, un șirag de perle și un lănțișor. Le ține mereu în același loc și e regulă nescrisă să nu fie mutate nici măcar când se face curățenie. A iubit-o enorm și încă o iubește. De mute ori, ne spune că îi apare în vis și îl îndeamnă să o urmeze. Nu pleacă după ea, deși îi plânge sufletul. Întotdeauna îi răspunde că „ încă nu e timpul!” și se trezește cu lacrimi în ochi. Mereu singur, într-o casă mult prea mare, mult prea goală, mult prea plină de amintiri.

Trăiește pentru noi, pentru grădina splendidă pe care o are, pentru cățeii și, mai nou, pentru cei 40 de pui. Am aflat, tot de la el, și, cu aceeași naturalețe și calmitate în voce că, domnișoara cu coasa e cea care  îi face propuneri indecente. El râde, e mult prea puternic. Nu înțeleg o iotă din liniștea asta a lui, din ușurința cu care vorbește despre moarte, din faptul că e împăcat cu ideea că o să plece cândva și o să fie din nou alături de cea care l-a părăsit mult prea devreme.

E extraordinar. Mult prea extraordinar.