Viața la țară

Posted: iunie 6, 2010 in Aberatiile Punctului
Etichete:, , , ,

Pentru că astăzi am vorbit cu fetele despre viața la țară, continui pe același subiect.

Mă ademenește mereu satul bunicului meu. Mă atrage ca un magnet. Mă frapează, mă amețește. Îmi place nespus mirosul de salcâm în floare și foșnetul teilor din fața casei. Ador cireșele albe și căpșunile lipsite de artificiu, dudele, caisele și pepenii din grădina care e mereu la patru ace. Bunicul meu a fost decorat de nenumărate ori pentru că avea cea mai frumoasă grădină din sat. O merita pe deplin. O merită și acum, doar că nu mai are cine să se ocupe de treburi de genul ăsta.

La țară mi-am petrecut cele mai frumoase vacanțe. Acolo am legat prietenii, am mers prima dată la discotecă, am furat mere, am pierdut nopți în șir stând la povești, am mers la stână, am învățat (mai mult teoretic, decât practic) cum se prășește și cât de greu muncesc țăranii pământul. Acolo am învățat să iubesc natura și animalele. La țară m-am cățărat pentru prima dată într-un copac și tot acolo am și căzut și mi-am julit coatele. Acolo am înțeles de ce bunicii își așteaptă cu nerăbdare nepoții la începutul fiecărei vacanțe. Am priceput că doar o afirmație de genul vreau lapte cu bologhine ! (un fel de tăiței din făină) înseamnă pentru bunici un ordin, care nu riscă nici o secundă de amânare. Tot acolo, în sertărașul de la deal (* la deal * e denumirea pentru camera cu bunătățuri: dulceață, compot, gem, peltea, etc.) găseam mereu bomboane de mentă, ciocolată, napolitane, biscuiți.  La țară am primit cele mai bune sfaturi și am ascultat cele mai triste povești despre alte copilării. Suferința din amintirile de război, din perioada de foamete, din timpul colectivizării. Toate, pentru a contura fericirea copilăriei mele, pentru a da un alt sens vieții de orășeancă îmbrăcată cu fustiță de blugi și adidași cu beculețe.

La sat viața e diferită. E naturală, e pură, e trăită. Acolo, mâinile țăranilor au crăpături adânci, pielea e arsă de soare, picioarele sunt fără de pedichiură. Totuși, bunicul meu e un domn. E mult prea altfel. E un țăran modern, descuiat la minte, ușor adaptabil. Un bărbat care se îmbracă și la 84 de ani în cămașă, care se dă cu parfum și cu cremă. Un bătrân simpatic și cu carismă, care se respectă. Cu toate acestea, niciodată nu uită cum a dormit prin păduri în timpul celui de-al doilea Război Mondial, cum a răbdat de foame, cum i s-au lipit opincile de tălpi la – 25 de grade, cum a furat ouă de acasă să le dea la schimb pe un cubuleț de zahăr cu un strop de mastic. El nu a avut niciodată jucării de milioane, nu a plecat în vacanțe la mare, nu a mâncat dulciuri alese și nici nu s-a îmbrăcat de la Nike, dar nu condamnă pe nimeni și nimic.

Mă impresionează ușurința lui de a primi cu brațele deschise noile tehnologii, dorința lui de a cunoaște, felul lui de a trăi. Mă tulbură că nu are niciodată timp să se odihnească. Că e  mereu în alertă, întotdeauna la datorie, continuu ocupat. Doar părul cărunt, chipul ridat și mâinile muncite îl dau de gol. În adâncul sufletului, el abia începe să trăiască tot ceea ce nu i-a fost permis când era copil.

Publicitate
Comentarii
  1. Camelia Paharnicu spune:

    Frumoase amintiri…frumoase vremuri…frumos redat in cuvinte…de aceea trebuie sa ne bucuram de clipele petrecute alaturi de cei dragi sufletului nostru…

  2. ancapunct spune:

    Cele mai frumoase amintiri de acolo le am…întotdeauna am să prețuiesc tot ce am trăit la țară, dar cel mai mult am să îmi prețuiec bunicii. Sunt niște oameni minunați!

  3. Cristina spune:

    Fumos scris si frumos punctat: viata la tara e, simplu, VIATA! La bunicii mei la tara, la acele cocoloase din faina se zice „colarezi” si bunica ne facea aproape zilnic pe parcursul celor 2-3 saptamani cat stateam noi acolo (plus paine de casa, turte coapte pe plita, la o soba – intr-o bucatarie de vara – pe care o alimenta cu ciocani uscati, plus gogosi, porumb fiert si cate si mai cate).
    De adidasii aia cu beculete imi amintesc si eu…ce inventie:))
    Sa inteleg ca bunicul tau e un fel de Moromete al zilelor noastre?

    • ancapunct spune:

      Bunicul meu e Bunicul… mai mult decât un Moromete aș zice eu! Vai, mi-ai amintit de turtele coapte pe plită :X Cât de mult îmi plac 😀
      Și bunicii mei au bucătărie de vară și e atât de frumos să stai la un porumb fiert sub umbra viei 🙂 Mi-e dor de țară 😦

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s